Aproximativ…infinit

Până acum niciodată nu ti-am scris direct, fără să mă ascund inutil după degete. Te văd pe aceeasi scenă impunătoare, a cărei cortină imensă, de un verde intens, ce mătura podeaua neagră din lemn masiv stă spânzurată-n spate. Joci acelasi rol din nou, si din nou, si din nou… Stau în primul rând si te urmăresc atentă desfăsurându-te în cuvinte, mereu altfel, mereu gata să îmi zdruncini fiecare celulă.

După căderea cortinei rămâi singur, îngenuncheat, cu ochii atintiti către un reflector, a cărui lumină mahmură îti luminează chipul. Acum se consumă singurele clipe în care renunti la măstile de arogantă si superficialitate ce au să îti aducă cândva, notorietate printre scriitori. Deja îmi răsuna în minte cuvintele tale rostite cu lipsă de convingere “Eu nu sunt  scriitor”. Ca si când un pictor renumit ar striga din răsputeri că el nu si-a desenat nici un cer de-acuarelă, că n-a imortalizat goliciunea niciunei femei, ori că nu si-a reprosat niciodată lipsa de inspiratie înaintea unei pânze albe.

Mă afund tot mai tare în comoditatea rece a scaunului, dispusă să-ti urmăresc cu ochi critici,înlăcrimati, fiecare reprezentatie ce începe mereu între două apusuri New-Yorkeze. Nu as vrea să-ti modifici vreodată replicile, decorul sau costumele, indiferent cât de mult te-ar tenta. Cunosc prea bine obsesia bolnavă ce înmugureste în mintile noastre din nevoia de a perfectiona totul, de a fi mereu pe placul lor.

Tu nu vezi că ei pleacă, se întorc, ies în pauze să felicite alti actori, supraapreciati pentru adevăratul lor talent. Unii adorm, te aplaudă, te admiră, te înjură ori îsi înghit fortat comentariile malitioase. Eu rămân aici, în primul rând, cu privirea si sufletul concentrate doar asupra ta.N-am să plec nici în pauze, nici când incertitudinea te îngenunchează, nici când îti negi cu încăpătânare talentul, nici măcar atunci când te retragi în singurătate. Hai ridică-te! Te iubesc
Cât?

Avort în negru

Ochii verzi, întunecati, înconjurati de gene dese, greu încărcate cu rimel, urmăresc miscările sacadate ale ceasului, ce pare a indica aceeasi oră de o eternitate. Întrebările ce cândva îi inundau mintea în astfel de momente nu îi mai pot stoarce nici o lacrimă. A înteles că scenariile sumbre pe care le vedea în spatele fiecărui semn de întrebare nu o vor clinti din loc, nu o vor face să fugă cu primul avion ca o fetită speriată. Se întreabă doar dacă sunetul neobisnuit al frigiderului indică o defectiune ori dacă asa zgomotos a fost dintotdeauna. Poate era prea ocupată ca să asculte linistea, darămite să audă banalele sunete difuze ce o înconjoară.

Îsi lasă capul pe spate, lovind usor peretele ce-i servea drept sprijin de mai bine de trei sferturi de ceas, si îsi cuprinde genunchii cu ambele mâini. Fixează cu privirea un punct negru din tavan ce pare a fi un păianjen. Insipida creatură îi alungă pentru o clipă senzatia de singurătate deplină, însă gândul că probabil nici nu mai e vie o readuce la indiferenta-i atât de caracteristică. După zeci de secunde anuntate cu precizie de ticăitul iritant al ceasului îsi simte pielea udată de două lacrimi fierbinti ce îsi croiesc simultan calea spre tâmplele ei. Trezită ca din somn îsi coboară brusc capul si se sterge cu un gest smucit de mâneca puloverului,în timp ce o înjurătură îi scapă printre buze. Îsi priveste cu silă unghiile roase iar apoi observă petele de rimel de pe materialul crem, ce a jucat din nou, rolul de batistă.

Îsi sprijină palmele de parchetul rece al camerei si se ridică greoi, simtindu-si  încheieturile trosnind cu fiecare miscare. Trăgându-si mânecile peste degete si strângându-le în pumni merge agale, târându-si  picioarele, spre sufragerie. În bezna încăperii pipăie cu stângăcie peretele în căutarea întrerupătorului. Odată becurile aprinse, lumina galbenă, puternică o loveste violent în ochi, orbind-o pret de câteva secunde. Ametită încă de socul pe care l-ar fi putut anticipa dacă s-ar fi gândit măcar la altceva înafara frigiderului, îsi toarnă într-un pahar înalt, de un albastru obositor, pe întregul căruia se răsfată strident logo-ul  Pepsi, vin rosu, demidulce din sticla fumurie ce zăcea fără capac de seara trecută în coltul mesei. Ridică paharul si îl roteste, dând din cap aprobator. Îl trânteste apoi pe masa neagră, din lemn, revărsându-i o mare parte din continut, si însfacă sticla. Înainte să se reîntoarcă la peretele ei, la răceală parchetului si la păianjenul mort, a cărui stare începe si ea să o împărtăsească, priveste absentă pătura ce stă încă spânzurată într-un colt al canapelei alături de cămasa lui. Amintindu-si de ziua precedentă mimează un zâmbet sters apoi se întoarce, tinând strâns gâtul sticlei ce stă să îi alunece din mână.


Ajunsă din nou la locul ei, se asigură că punctul negru e tot pe tavan, apoi ia o înghititură de vin. Lăsând sticla deoparte, îsi asează mâinile în poală si suspină. Acum nu mai reuseste să îsi îndepărteze vechile gânduri si întrebări. Știe că nu e prima dată, probabil nici ultima, că nu îsi permite să se consume inutil pentru fiecare presupunere ce nu-i dă pace, însă ratiunea îi umbreste sentimentele, fără că ea să poată misca un deget. Dacă nu are să se mai întoarcă în seara asta? Dacă totul s-ar sfârsi acum? Dacă o urăste? Dacă pentru el e prea mult, prea greu?

Iar acum te întreb eu pe tine, oricare “tu” ai fi…

Asa-i când iubesti?