Avort în negru

Ochii verzi, întunecati, înconjurati de gene dese, greu încărcate cu rimel, urmăresc miscările sacadate ale ceasului, ce pare a indica aceeasi oră de o eternitate. Întrebările ce cândva îi inundau mintea în astfel de momente nu îi mai pot stoarce nici o lacrimă. A înteles că scenariile sumbre pe care le vedea în spatele fiecărui semn de întrebare nu o vor clinti din loc, nu o vor face să fugă cu primul avion ca o fetită speriată. Se întreabă doar dacă sunetul neobisnuit al frigiderului indică o defectiune ori dacă asa zgomotos a fost dintotdeauna. Poate era prea ocupată ca să asculte linistea, darămite să audă banalele sunete difuze ce o înconjoară.

Îsi lasă capul pe spate, lovind usor peretele ce-i servea drept sprijin de mai bine de trei sferturi de ceas, si îsi cuprinde genunchii cu ambele mâini. Fixează cu privirea un punct negru din tavan ce pare a fi un păianjen. Insipida creatură îi alungă pentru o clipă senzatia de singurătate deplină, însă gândul că probabil nici nu mai e vie o readuce la indiferenta-i atât de caracteristică. După zeci de secunde anuntate cu precizie de ticăitul iritant al ceasului îsi simte pielea udată de două lacrimi fierbinti ce îsi croiesc simultan calea spre tâmplele ei. Trezită ca din somn îsi coboară brusc capul si se sterge cu un gest smucit de mâneca puloverului,în timp ce o înjurătură îi scapă printre buze. Îsi priveste cu silă unghiile roase iar apoi observă petele de rimel de pe materialul crem, ce a jucat din nou, rolul de batistă.

Îsi sprijină palmele de parchetul rece al camerei si se ridică greoi, simtindu-si  încheieturile trosnind cu fiecare miscare. Trăgându-si mânecile peste degete si strângându-le în pumni merge agale, târându-si  picioarele, spre sufragerie. În bezna încăperii pipăie cu stângăcie peretele în căutarea întrerupătorului. Odată becurile aprinse, lumina galbenă, puternică o loveste violent în ochi, orbind-o pret de câteva secunde. Ametită încă de socul pe care l-ar fi putut anticipa dacă s-ar fi gândit măcar la altceva înafara frigiderului, îsi toarnă într-un pahar înalt, de un albastru obositor, pe întregul căruia se răsfată strident logo-ul  Pepsi, vin rosu, demidulce din sticla fumurie ce zăcea fără capac de seara trecută în coltul mesei. Ridică paharul si îl roteste, dând din cap aprobator. Îl trânteste apoi pe masa neagră, din lemn, revărsându-i o mare parte din continut, si însfacă sticla. Înainte să se reîntoarcă la peretele ei, la răceală parchetului si la păianjenul mort, a cărui stare începe si ea să o împărtăsească, priveste absentă pătura ce stă încă spânzurată într-un colt al canapelei alături de cămasa lui. Amintindu-si de ziua precedentă mimează un zâmbet sters apoi se întoarce, tinând strâns gâtul sticlei ce stă să îi alunece din mână.


Ajunsă din nou la locul ei, se asigură că punctul negru e tot pe tavan, apoi ia o înghititură de vin. Lăsând sticla deoparte, îsi asează mâinile în poală si suspină. Acum nu mai reuseste să îsi îndepărteze vechile gânduri si întrebări. Știe că nu e prima dată, probabil nici ultima, că nu îsi permite să se consume inutil pentru fiecare presupunere ce nu-i dă pace, însă ratiunea îi umbreste sentimentele, fără că ea să poată misca un deget. Dacă nu are să se mai întoarcă în seara asta? Dacă totul s-ar sfârsi acum? Dacă o urăste? Dacă pentru el e prea mult, prea greu?

Iar acum te întreb eu pe tine, oricare “tu” ai fi…

Asa-i când iubesti?