Aproximativ…infinit

Până acum niciodată nu ti-am scris direct, fără să mă ascund inutil după degete. Te văd pe aceeasi scenă impunătoare, a cărei cortină imensă, de un verde intens, ce mătura podeaua neagră din lemn masiv stă spânzurată-n spate. Joci acelasi rol din nou, si din nou, si din nou… Stau în primul rând si te urmăresc atentă desfăsurându-te în cuvinte, mereu altfel, mereu gata să îmi zdruncini fiecare celulă.

După căderea cortinei rămâi singur, îngenuncheat, cu ochii atintiti către un reflector, a cărui lumină mahmură îti luminează chipul. Acum se consumă singurele clipe în care renunti la măstile de arogantă si superficialitate ce au să îti aducă cândva, notorietate printre scriitori. Deja îmi răsuna în minte cuvintele tale rostite cu lipsă de convingere “Eu nu sunt  scriitor”. Ca si când un pictor renumit ar striga din răsputeri că el nu si-a desenat nici un cer de-acuarelă, că n-a imortalizat goliciunea niciunei femei, ori că nu si-a reprosat niciodată lipsa de inspiratie înaintea unei pânze albe.

Mă afund tot mai tare în comoditatea rece a scaunului, dispusă să-ti urmăresc cu ochi critici,înlăcrimati, fiecare reprezentatie ce începe mereu între două apusuri New-Yorkeze. Nu as vrea să-ti modifici vreodată replicile, decorul sau costumele, indiferent cât de mult te-ar tenta. Cunosc prea bine obsesia bolnavă ce înmugureste în mintile noastre din nevoia de a perfectiona totul, de a fi mereu pe placul lor.

Tu nu vezi că ei pleacă, se întorc, ies în pauze să felicite alti actori, supraapreciati pentru adevăratul lor talent. Unii adorm, te aplaudă, te admiră, te înjură ori îsi înghit fortat comentariile malitioase. Eu rămân aici, în primul rând, cu privirea si sufletul concentrate doar asupra ta.N-am să plec nici în pauze, nici când incertitudinea te îngenunchează, nici când îti negi cu încăpătânare talentul, nici măcar atunci când te retragi în singurătate. Hai ridică-te! Te iubesc
Cât?